Este deja marti,
iar tura de Rusalii din Calimani s-a incheiat de mai bine de 12 ceasuri. Talpile
mele inca resimt drumul epuizant parcurs ieri de la virful Bistricior pina in
satul Colibita, de-a lungul riului Bistrita. Aceasta excursie a fost una dintre
cele mai dificile prin care am trecut, dar nu din cauza vreunui traseu tehnic. A
fost o tura de anduranta, iar inamicii principali au fost jnepenii si ploaia.
Hai sa ne intoarcem cu patru zile in urma pentru a face un mic rezumat al
acestei incursiuni in tarimurile vulcanice ale Muntilor Calimani.
Profitind de acest weekend prelungit, 19 temerari aflati sub emblema Ursului
Trubadur au pornit vineri seara cu acceleratul spre Vatra Dornei, in pofida
prognozei meteo potrivnice. Cuseta a inlocuit traditionalul mers in sezut, iar
cele 19 nume suna cam asa: Vladimir, Vladut, Livia, Lolek, Andrei, Wizard, Anca,
BauBau, Bacea, Iulian, Alinuta, Ozi, Maria, Kilo, Ioana, Claudia, Pancu si doi
tipi ale caror nume nu le-am retinut. Debarcarea in
Vatra Dornei este insotita
de primii stropi de ploaie care aveau sa ne ude, in reprize, pe parcursul
intregii zile de simbata. Un autobuz optzecist, tocmit de Lolek, ne va duce pina
in satul Gura Haitii de unde va incepe ascensiunea catre Stincile Doisprezece
Apostoli.
Ziua 1. Asadar, in jurul orei 9.15, ne echipam de ploaie si ne lasam ghidati de
poteca marcata cu punct albastru ce incepe exact de la finele satului
Gura
Haitii. Parcurgem primul deal sarind peste citeva
garduri construite din birne
de lemn si intram intro padure deasa. Dupa aproximativ 2 ore si jumatate, isi
fac aparitia primele formatiuni vulcanice ale celor
Doisprezece Apostoli. Tragem
niste poze si zabovim putin pentru a potoli foamea cu niste oua, slana, ceapa si
pateu de peste (eu). Ne mai invirtim in jurul bolovanilor vulcanici pina ce ne
plictisim si urmam
marcajul punct rosu spre Virful Pietros. Locul de campare
avea sa fie pe valea Tarnitei, in apropierea Virfului Haitii. Dar pina sa
ajungem acolo va trebui sa infruntam jnepenisiuri ude si dese, care ne vor pune
la incercare suprapantalonii (pentru cei care detin asa ceva) si puterea de a
indura nadragii uzi lipiti de piele. Ploaia ne viziteaza si ea din cind in cind
si mai adauga citeo rafala asupra jnepenilor primitori. Fosnetul boschetilor
frecati de hainele de ploaie devine o obisnuinta, iar ghetele incep sa se
imbibe. Bacea aproape ca vrea sa renunte la bocancii fleasca si se pregateste,
in disperare de cauza, sa infrunte intemperiile in sandale. Se lasa cu greu
convinsa sa nu faca aceasta schimbare.
Cele patru ore au parut ca patru zile. Rucsacul parca era din ce in ce mai greu,
iar apa rece patrundea prin pantalonii mei subtiri pina la oase. Crengile rigide
ale jnepenilor deranjati incercau sa rupa fiecare pas care trecea prin ei.
Vintul isi facea simtita prezenta si ne ridea subtil in nas. Ultima portiune
de jnepenis este din ce in ce mai inalta, dar ne aduce la intersectia marcajelor
punct rosu cu banda albastra. Destinatia din prima zi este din ce in ce mai
aproape, iar valea Tarnitei se deschide salvatoare si ne primeste corturile. Imi
aleg repede un loc cit mai drept, instalez sandramaua si savurez doua supe la
plic, extenuat fiind de monstruasele balarii pline de apa. Somnul nu se lasa
prea mult asteptat, dar fu destul de chinuit pentru ca ma trezeam mereu din
cauza amortelii.
Ziua 2. Abia a doua zi am realizat frumusetea peisajului, cind norii s-au
ridicat deasupra
Virfului Haitii (1856 m). Traseul de astazi era planuit sa
depaseasca virful Bistricior (aproximativ 8 ore de mers) si de aceea am hotarit
sa nu urcam pe virful Pietros. Iulian, Andrei, Lolek, Ioana si BauBau nu au vrut
sa ocoleasca Pietrosul si astfel grupul s-a despartit. Ne intoarcem la
rascrucea
de care trecuseram cu o zi inainte si incepem a urma traseul marcat cu banda
albastra si rosie spre curmatura Tihului. Soarele ne calauzeste nesperat, iar
primul popas are loc la
un monument ridicat in cinstea Eroilor neamului cazuti
in Primul Razboi Mondial.
Drumul este inca acoperit cu bucati de zapada care nu cedeaza in lupta
anotimpurilor. Datorita omatului, bocancii nu au sansa de a se usca. Din
curmatura Tihului traseul incepe a urca destul de abrupt prin padure, iar la
finele acesteia isi fac aparitia, semet, jnepenii. Acest arbust conifer, denumit
in latina Pinus mugo, este strajerul de nadejde al Calimaniului. Nicaieri nu am
mai vazut jnepeni atit de semeti, de robusti si de aglomerati precum acestia. A
spune "Calimaniul este plin de jnepeni" este cu siguranta un pleonasm. Asadar,
iata-ne in fata provocarii zilei: trebuie sa trecem prin tinutul jepilor. Intram
in labirint. Poteca este inghitita sub ramurile groase ale arbustilor. Marcajul
este prezent (banda rosie), dar se ascunde in jungla jnepenilor care ne lovesc
cum prind ocazia. Inotam, impingem craci, ne strecuram in patru labe, fiecare
cauta o iesire din acest stomac de balena.
Dupa ce razbim din
desisul arbustier facem o regrupare inainte de
a porni ascensiunea spre virful Bistricor. Analizam harta si, luind in calcul
reunirea cu cei cinci care urcasera pe Pietros, decidem sa inoptam in locul de
regrupare si sa lasam pe a doua zi ascensiunea finala. Instalam tabara sub
amenintarea unor fulgere zarite in departare, iar natura tine cu noi si nu isi
abate furtunile asupra noastra. Pe inserate, apar si cei cinci, care rasufla
usurati ca nu trebuie sa mai inca urce un munte in acea zi.
Ziua 3. Vladut ne da trezirea la ora 7, iar la 9 AM pornim agale spre virful
Bistriciorul (1990 m). In mai putin de o ora sintem sus, ne etalam in poze,
lipim un sticker pe caietul cu amintiri si ii dam drumul la vale pe marcaj
triunghi albastru. Valea este destul de abrupta si acoperita partial cu zapada,
fiind versant nordic. Coborim destul de repede, apoi, anevoios, prin padure.
Drumul forestier ce urmeaza imi pare lung si infinit, asemenea unui deşert.
Talpile incep sa arda, iar pasu-mi devine tot mai greoi. Ramin in urma, reusesc
sa imi pierd pelerina, injur in continuu, dar
izbavirea apare intrun final.
Vladimir negociaza cu un localnic care ne va duce la gara din Bistrita Birgaului.
La ivirea
mijlocului de transport, calatoria se arata interesanta. Ne inghesuim
cu tot cu bagaje intrun
Volkswagen Transporter Double-Cabine si pornim spre
Bistrita Birgaului. La inceput, drumul este chiar amuzant: lasam in urma
Calimanii, trecind pe linga
lacul de acumulare Colibita. Dar nori negri se
apropie amenintator din zare cu tunete si fulgere. Furtuna se dezlantuie, iar
cei transportati in portiunea fara acoperis a masinii (printre care si
subsemnatul) sint udati pina-n chiloti de rafalele torentiale. Asa ajungem in
gara, uzi bleasca, unde ne schimbam (daca avem cu ce). Ne urcam in
automotorul
administrat de compania privata Regional Cluj-Napoca care ne lasa in
Bistrita
Nord. Facem o mica escala prin oras, unde mincam o pizza. In drum spre gara
ne amuzam un pic sinistru de numele unui magazin de pompe funebre pe al carui
geam sta scris, ca un rinjet, SC Ultimul Drum SRL. Apare si trenul, iar noi ne luam in primire locurile la cuseta cu destinatia Bucuresti.