Excursiile din Liceul 'Tudor Vianu', anii 2001-2004 Inapoi la Imagini si cuvinte Despre Cabanierul-Nebun Cabanierul-Nebun Contact Ultimele modificari aduse Cabanierului-Nebun

 

 

Munţii Călimani: Gura Haitii Valea Tarniţei Vrful Bistricior Colibiţa

- 22-24 mai 2010 -

 

 

Este deja marti, iar tura de Rusalii din Calimani s-a incheiat de mai bine de 12 ceasuri. Talpile mele inca resimt drumul epuizant parcurs ieri de la virful Bistricior pina in satul Colibita, de-a lungul riului Bistrita. Aceasta excursie a fost una dintre cele mai dificile prin care am trecut, dar nu din cauza vreunui traseu tehnic. A fost o tura de anduranta, iar inamicii principali au fost jnepenii si ploaia. Hai sa ne intoarcem cu patru zile in urma pentru a face un mic rezumat al acestei incursiuni in tarimurile vulcanice ale Muntilor Calimani.

 

Poze - Muntii Calimani

Profitind de acest weekend prelungit, 19 temerari aflati sub emblema Ursului Trubadur au pornit vineri seara cu acceleratul spre Vatra Dornei, in pofida prognozei meteo potrivnice. Cuseta a inlocuit traditionalul mers in sezut, iar cele 19 nume suna cam asa: Vladimir, Vladut, Livia, Lolek, Andrei, Wizard, Anca, BauBau, Bacea, Iulian, Alinuta, Ozi, Maria, Kilo, Ioana, Claudia, Pancu si doi tipi ale caror nume nu le-am retinut. Debarcarea in Vatra Dornei este insotita de primii stropi de ploaie care aveau sa ne ude, in reprize, pe parcursul intregii zile de simbata. Un autobuz optzecist, tocmit de Lolek, ne va duce pina in satul Gura Haitii de unde va incepe ascensiunea catre Stincile Doisprezece Apostoli.

Ziua 1. Asadar, in jurul orei 9.15, ne echipam de ploaie si ne lasam ghidati de poteca marcata cu punct albastru ce incepe exact de la finele satului Gura Haitii. Parcurgem primul deal sarind peste citeva garduri construite din birne de lemn si intram intro padure deasa. Dupa aproximativ 2 ore si jumatate, isi fac aparitia primele formatiuni vulcanice ale celor Doisprezece Apostoli. Tragem niste poze si zabovim putin pentru a potoli foamea cu niste oua, slana, ceapa si pateu de peste (eu). Ne mai invirtim in jurul bolovanilor vulcanici pina ce ne plictisim si urmam marcajul punct rosu spre Virful Pietros. Locul de campare avea sa fie pe valea Tarnitei, in apropierea Virfului Haitii. Dar pina sa ajungem acolo va trebui sa infruntam jnepenisiuri ude si dese, care ne vor pune la incercare suprapantalonii (pentru cei care detin asa ceva) si puterea de a indura nadragii uzi lipiti de piele. Ploaia ne viziteaza si ea din cind in cind si mai adauga citeo rafala asupra jnepenilor primitori. Fosnetul boschetilor frecati de hainele de ploaie devine o obisnuinta, iar ghetele incep sa se imbibe. Bacea aproape ca vrea sa renunte la bocancii fleasca si se pregateste, in disperare de cauza, sa infrunte intemperiile in sandale. Se lasa cu greu convinsa sa nu faca aceasta schimbare.

Cele patru ore au parut ca patru zile. Rucsacul parca era din ce in ce mai greu, iar apa rece patrundea prin pantalonii mei subtiri pina la oase. Crengile rigide ale jnepenilor deranjati incercau sa rupa fiecare pas care trecea prin ei. Vintul isi facea simtita prezenta si ne ridea subtil in nas. Ultima portiune de jnepenis este din ce in ce mai inalta, dar ne aduce la intersectia marcajelor punct rosu cu banda albastra. Destinatia din prima zi este din ce in ce mai aproape, iar valea Tarnitei se deschide salvatoare si ne primeste corturile. Imi aleg repede un loc cit mai drept, instalez sandramaua si savurez doua supe la plic, extenuat fiind de monstruasele balarii pline de apa. Somnul nu se lasa prea mult asteptat, dar fu destul de chinuit pentru ca ma trezeam mereu din cauza amortelii.

Ziua 2. Abia a doua zi am realizat frumusetea peisajului, cind norii s-au ridicat deasupra Virfului Haitii (1856 m). Traseul de astazi era planuit sa depaseasca virful Bistricior (aproximativ 8 ore de mers) si de aceea am hotarit sa nu urcam pe virful Pietros. Iulian, Andrei, Lolek, Ioana si BauBau nu au vrut sa ocoleasca Pietrosul si astfel grupul s-a despartit. Ne intoarcem la rascrucea de care trecuseram cu o zi inainte si incepem a urma traseul marcat cu banda albastra si rosie spre curmatura Tihului. Soarele ne calauzeste nesperat, iar primul popas are loc la un monument ridicat in cinstea Eroilor neamului cazuti in Primul Razboi Mondial.

Drumul este inca acoperit cu bucati de zapada care nu cedeaza in lupta anotimpurilor. Datorita omatului, bocancii nu au sansa de a se usca. Din curmatura Tihului traseul incepe a urca destul de abrupt prin padure, iar la finele acesteia isi fac aparitia, semet, jnepenii. Acest arbust conifer, denumit in latina Pinus mugo, este strajerul de nadejde al Calimaniului. Nicaieri nu am mai vazut jnepeni atit de semeti, de robusti si de aglomerati precum acestia. A spune "Calimaniul este plin de jnepeni" este cu siguranta un pleonasm. Asadar, iata-ne in fata provocarii zilei: trebuie sa trecem prin tinutul jepilor. Intram in labirint. Poteca este inghitita sub ramurile groase ale arbustilor. Marcajul este prezent (banda rosie), dar se ascunde in jungla jnepenilor care ne lovesc cum prind ocazia. Inotam, impingem craci, ne strecuram in patru labe, fiecare cauta o iesire din acest stomac de balena.

 

 

Dupa ce razbim din desisul arbustier facem o regrupare inainte de a porni ascensiunea spre virful Bistricor. Analizam harta si, luind in calcul reunirea cu cei cinci care urcasera pe Pietros, decidem sa inoptam in locul de regrupare si sa lasam pe a doua zi ascensiunea finala. Instalam tabara sub amenintarea unor fulgere zarite in departare, iar natura tine cu noi si nu isi abate furtunile asupra noastra. Pe inserate, apar si cei cinci, care rasufla usurati ca nu trebuie sa mai inca urce un munte in acea zi.

Ziua 3. Vladut ne da trezirea la ora 7, iar la 9 AM pornim agale spre virful Bistriciorul (1990 m). In mai putin de o ora sintem sus, ne etalam in poze, lipim un sticker pe caietul cu amintiri si ii dam drumul la vale pe marcaj triunghi albastru. Valea este destul de abrupta si acoperita partial cu zapada, fiind versant nordic. Coborim destul de repede, apoi, anevoios, prin padure. Drumul forestier ce urmeaza imi pare lung si infinit, asemenea unui deşert. Talpile incep sa arda, iar pasu-mi devine tot mai greoi. Ramin in urma, reusesc sa imi pierd pelerina, injur in continuu, dar izbavirea apare intrun final.

Vladimir negociaza cu un localnic care ne va duce la gara din Bistrita Birgaului. La ivirea mijlocului de transport, calatoria se arata interesanta. Ne inghesuim cu tot cu bagaje intrun Volkswagen Transporter Double-Cabine si pornim spre Bistrita Birgaului. La inceput, drumul este chiar amuzant: lasam in urma Calimanii, trecind pe linga lacul de acumulare Colibita. Dar nori negri se apropie amenintator din zare cu tunete si fulgere. Furtuna se dezlantuie, iar cei transportati in portiunea fara acoperis a masinii (printre care si subsemnatul) sint udati pina-n chiloti de rafalele torentiale. Asa ajungem in gara, uzi bleasca, unde ne schimbam (daca avem cu ce). Ne urcam in automotorul administrat de compania privata Regional Cluj-Napoca care ne lasa in Bistrita Nord. Facem o mica escala prin oras, unde mincam o pizza. In drum spre gara ne amuzam un pic sinistru de numele unui magazin de pompe funebre pe al carui geam sta scris, ca un rinjet, SC Ultimul Drum SRL. Apare si trenul, iar noi ne luam in primire locurile la cuseta cu destinatia Bucuresti.