- 15-16 octombrie 2011 -
Deşi este abia jumătatea lunii octombrie, termometrele arată maxime de 10-12 grade, iar asta se întîmplă în Bucureşti. Toată săptămîna trecută am urmărit prognoza meteo pentru acest week-end la munte. Un lucru era sigur: o să fie frig. Precipitaţiile se anunţau pentru duminică, aşa că am hotărît împreună cu
Alex (un coleg de master) să facem o tură un pic extremă, la cort, în Munţii Siriu. La tradiţionala bere de joi zice că ni se alătură şi Octavian, iar
Lollek va completa echipa după mici gîndeli şi răzgîndeli.
Sîmbătă, la ora 4.20, ceasul sună cu nesimţire, trezindu-mă după numai două ore de somn. Nu am niciun chef să părăsesc lumea viselor, îl bag sub pernă, dar ăsta insistă şi nu am încotro. Încarc bagajele în Loggy, îi ridic de la vetrele lor pe Lollek şi pe Alex (colegul meu de master) şi bagăm drum întins pînă în Ploieşti de unde îl luăm pe Octavian. Pe la 7.15 pornim spre Vălenii de Munte unde înjurăm puţin pentru că drumul spre Buzău nu este semnalizat printr-un indicator, deşi Octavian intuise cam pe unde ar trebui să fie. Ne întorcem şi cotim pe lîngă benzinărie, după care trecem prin comuna Drajna, iar în Nucşoara facem stînga către Valea Plopului. Drumul are multe curbe, străbătînd comuna prahoveană Starchiojd. La un pod peste pîrîul Bîsca Chiojdului virăm brusc la stînga spre comuna Chiojdu, aflată deja în judeţul Buzău. În satul Bîsca Chiojdului (deja m-am plictisit de atîtea Chiojduri) se termină asfaltul şi sîntem nevoiţi să continuăm pe drumul pietruit ce duce spre Nehoiu, nu înainte de o mică oprire la magazinul satului. Mie îmi trebuia ceva pîine, Lollek cumpără un elicopter cîntător pentru nepotul ei, iar Octavian bagă o îngheţată la fel rece ca aerul de afară.
După ce ieşim din Bîsca ne depăşesc mai multe camioane ce merg spre cătunul Stearpa şi astfel aflăm că sîntem pe calea cea bună. Peste aproximativ 8 km se desprinde un drum forestier care ajunge în Stearpa, dar starea deosebit de proastă în care se află ne face să parcăm maşina şi să ne înhămăm la mersul pe jos (am venit la munte, nu la off-road cu Loganul). Pînă aici vremea a fost frumoasă, dar spre Siriu se văd nori negri. Înainte de a începe traseul mîncăm cîte ceva (în special fasolea bătută cu gust puternic de usturoi a lui Lollek). După vreo 3 km de forestier plictisitor şi nămolos pe alocuri, ajungem în Stearpa, la confluenţa Siriului Mic cu cel Mare. Traversăm apa şi începem să urcăm pe un drum de căruţă pîna ce intrăm în pădurea de foioase. Marcajul punct roşu îşi face şi el apariţia, chiar dacă este destul de rar şi şters. Ţinem linia culmii Bloji, cu o pantă domoală, iar după 3 ore de la plecarea din Stearpa ieşim din pădure avînd vedere către
cantonul de lîngă Lacul Vulturilor.
Vîntul începe să se înteţească aruncînd în noi cu ninsoare. Cu cît cîştigăm în altitudine, ne afundăm tot mai mult în aceşti nori care transformă Siriul într-un ţinut al zăpezilor. Dar, am venit aici de plăcere, nu? Ne oprim puţin pentru a mînca nişte afine îngheţate bocnă, care mai păstrează un pic din aroma verii ce pare atît de departe. Ajungem pe
vîrful Mălîia (1662 m) în plin viscol fără să vedem mare lucru în jur, dar facem cîteva poze pentru că ne aflăm pe cel mai înalt pisc din munţii Siriu. De aici mai mergem puţin pe creastă şi cum găsim o variantă mai puţin abruptă, coborîm spre
Lacul Vulturilor pe care îl zărim înceţoşat prin norii în care ne aflăm. În stînga lui se observă conturul
Lacului Sec care astăzi nu mai pastrează decît un mic ochi de apă.
În 15 minute sîntem lîngă
canton şi cercetăm posibilităţile de cazare. O cameră mică, un fel de anexă a cantonului, este deschisă şi, deşi în apropierea uşii scrie mare "Intrarea interzisă în cabană şi în incinta împrejmuită" decidem să ne adăpostim aici, iar Octavian şi Lollek vor instala mai tîrziu cortul înăuntru. Aproape în acelaşi timp cu noi ajunge aici un grup de aproximativ 10 oameni, avînd şi ei corturi în spate, dar care decid să se întoarcă pentru a campa într-o poiană pe care au găsit-o pe traseu, acel loc fiind mai ferit de vînt. Alex şi cu mine vom amplasa
cortul în curtea cantonului, lîngă nişte molizi înalţi care ne vor adăposti de vînt. Din cauza frigului, ne băgăm repede în sacii de dormit, înfofoliţi cît mai bine. Eu am pe mine trei perechi de pantaloni, tricou, două polare, geaca şi tot îmi ia ceva timp pînă mă încălzesc.
Nu reuşesc să dorm prea bine pentru că mi-a cam fost frig la picioare. Trece însă noaptea şi ne trezim pe la 9, fără să ne grăbim prea tare să plecăm la drum. Încă ninge şi vizibilitate ioc, aşa că nu vom merge spre culmea Tătaru, cum era planul iniţial. În jur de ora 12 părăsim anexa cantonului, lăsînd totul aşa cum am găsit şi încercăm să dibuim traseul marcat cu triunghi albastru pe hartă care coboară pe valea Milei. Deoarece plaiurile sînt acoperite cu zăpadă, nu se prea disting potecile şi nu ne dăm seama de unde începe valea pe care o căutăm. Luăm ca punct de reper o stînă pe care o întîlnim după circa 20 de minute de mers de la canton. E cazul să dau o blagodarie la adăpostul calm al copacilor. De aici începem să coborîm prin pădure, dar întîmpinăm o pantă abruptă presărată cu stînci destul de mari pe care ar fi greu să le trecem, îngreunaţi fiind de zăpada afînată. Decidem că e mai bine să ne întoarcem pentru că ar fi inutil să bălăurim la vale cînd putem, mult mai uşor să mergem, pe sub creasta Mălîia, spre culmea Bloji pe care am urcat cu o zi înainte. Revenim la stînă şi mai dezbatem puţin pe unde ar putea veni triunghiul albastru. Îmi amintesc că lîngă canton am văzut un triunghi roşu, care e posibil să îl înlocuiască pe cel albastru. Vom afla asta cu altă ocazie...
De la stînă mai urcăm puţin pentru a merge pe lîngă limita pădurii. Găsim repede şi marcajul punct roşu care ne va duce la locul în care ieşeam ieri în golul alpin. De aici potecile ne sînt cunoscute.
S-a aşternut zăpada şi în pădurea de pe culmea Bloji. Norii se mai răresc, lăsînd soarele să ne zîmbească printre frunze. Cu cît ne apropiem de
Stearpa omătul se împuţinează, iar odată ieşiţi din pădure nu îl mai vedem deloc. Mai avem de parcurs forestierul Roşia şi ajungem la maşină fără alte peripeţii (doar puţin nămol pe bocanci şi un vînt rece care ne grăbeşte plecarea). Tura o încheiem cu un ceai cald şi o bere (fără alcool pentru mine) în Vălenii de Munte, gîndindu-ne că următoarea ieşire pe munte am dori-o fără viscol şi bocanci de iarnă în picioare.