Ziua de sîmbătă aduce cu ea o dimineață însorită ce ne invită încă o dată să privim cu drag către zările largi. De pe vîrf avem 20 de minute de coborîre pînă la stîna unde găsim un izvor generos pe care îl folosim din plin pentru a spăla vase, picioare și alte cele. Începem ziua cu o pauză mai lungă, dar necesară. De aici, traseul continuă la vale, fără marcaj, afundîndu-se în pădure. Din șaua Dîlma Căzută (1152 m) începem iar urcarea, matematic pe culmea împădurită. Pe vîrful Măcrișului se de desface o frumoasă poiană în care se odihnește clădirea unei vechi stîne. Nicu nu prea dorește să zăbovească aici, dar pitorescul și pofta de mîncare îl contrazic. Încercăm fără să vrem urzicile ce se ascund cu iscusință prin vegetația înaltă și ne luăm astfel și porția anti-reumatică.

Marea vedetă de astăzi este vîrful Arcanu, pe care îl tot vedem, dar drumul pînă la el pare nesfîrșit. Din poiana cu stînă ne însoțeste un marcaj triunghi albastru, destul de recent trasat pe un drum forestier bine conturat. Trecem de încă o stînă, unde marcajul redevine bandă roșie și urmăm drumul care urcă, apoi înconjoară muntele. Norii au coborît deja destul de aproape de noi, iar atmosfera răcoroasă prevestește ploaia. Ne oprim pentru o pauză de masă mai amplă, după care nu reușim să mai mergem prea mult pentru că precipitațiile se dezlănțuie, iar în nici 5 minute vizibilitatea devine sub 5 m. Eu îmi încropesc un adăpost spontan folosind supratenta și aștept tacticos să se oprească ploaia. Pe ceilalți colegi nu îi mai văd și presupun că au decis să continue să meargă. Rămîn relativ uscat sub foaia de cort, mai puțin pentru cîteva secunde în care am simțit ceva rece sub fund (mai exact, este vorba de o acumulare de apă care nu știu cum s-a format, dar pe care o înlătur repede). Ploaia durează o oră, timp în care am timp să descopăr un joc pe telefon în care construiesc case și dezvolt o comunitate rurală. De-a dreptul educativ, nu-i așa? Cum nu mai aud picăturile căzînd pe supratentă, împachetez repede cortul și mă pregătesc să îi ajung din urmă pe colegi. Nu pornesc bine, că aud glasul lui Piggy care mă strigă și care îmi spune că ei s-au adăpostit de ploaie la o stînă din apropiere. Aflu că Raluca a luat un pic de apă la rucsac și că plutește în aer o incertitudine referitor la deznodămîntul acestei zile. Ceasul arată ora 17:30, iar în mintea mea este destul de clar faptul că putem să mai înaintăm încă vreo 2-3 ore, pînă la un loc numit Groapa Nedeuții. Împărtășesc această idee și cu cei trei camarazi de drum, iar decizia unanimă este să continuăm, chiar dacă Raluca are mici rețineri cauzate de apa care a ajuns la sacul de dormit. Evaluăm situația, o ajutăm să pună sacul în niște pungi și pornim mai departe, mulțumind ciobanului care i-a primit pe cei trei drumeți plouați.

Revenim la drumul de culme care trece pe sub vîrful Arcanu și asistăm la o nouă scenetă decorată cu valuri de nori care lasă din cînd în cînd să se zărească colții ascuțiți ai Oslei. La 20:30 ajungem în șaua Groapa Nedeuții, unde apar și primele roci calcaroase. Mai multe izvoare ies timid la suprafață dar se pierd la fel de repede în pămîntul care tocmai le-a eliberat. Ele sînt totuși suficiente pentru a ne furniza apa de care avem nevoie pentru băut și gătit. Amplasăm corturile, iar băieții încropesc un foc în vatra deja existentă, trasată cu bolovani mari de calcar. Este un loc frumos de campare, ce încununează un final de zi pe măsură.

Pe creasta Oslei