Excursiile din Liceul 'Tudor Vianu', anii 2001-2004 Inapoi la Imagini si cuvinte Despre Cabanierul-Nebun Cabanierul-Nebun Contact Ultimele modificari aduse Cabanierului-Nebun

 

 

Munții Vîlcan: Motel Gambrinus – Straja – Șigleu Mare – Oslea

- 1-4 iunie 2017 -

 

 

Munții Vîlcan - ”și ăia-s munți, mă?” - a fost prima reacție pe care a avut-o un prieten cînd a aflat că voi petrece patru zile pe una dintre culmile Carpaților de Sud. Auzul unei posibilități de a efectua o incursiune în această grupă muntoasă m-a entuziasmat de la primele acorduri, iar pentru asta Nicu (Suru) merită mulțumirile mele. Ne-am adunat patru oameni din trei colțuri de țară (Nicu din Rîmnicu Vîlcea, Piggy din Brașov, iar eu și Raluca din Cluj) pentru a ne întîlni în Petroșani. După mici decalaje de timp, la ora 14:00 eram cu toții pregătiți pentru patru zile de drumeție, ținta finală fiind localitatea Tismana.

[Ziua I-a] [Ziua a II-a] [Ziua a III-a] [Ziua a IV-a]

Traseul nostru marcat cu bandă roșie începe de lîngă Hotel Gambrinus, o veche unitate de cazare construită în perioada comunistă. Urmăm drumul forestier pînă întîlnim primul stîlp de electricitate, loc în care cotim stînga, traversînd pîrîul care însoțea valea Cîndețu. Marcajul este și el prezent, destul de rar și pe alocuri șters. Urcăm tot în sus, spre un vîrf fără nume, cu mici probleme de orientare în zona unor pășuni, încercînd să urmăm marcajul care apare și dispare. Traseul ține matematic culmea, chiar dacă în unele porțiuni poteca este aproape de nedeslușit. Depășim porțiunea de bălăureală, urmărind apoi o curbă de nivel care ne scoate din pădure. Golul de munte și foamea ne îndeamnă la o pauză care se prelungește mai mult decît ne-am fi dorit din cauza unui cumulonimbus negru ce se dezlănțuie deasupra orașului Vulcan. Alegem să instalăm cortul, deoarere frontul de ploaie pare că vine spre noi, iar peisajul pe care urmează să îl străbatem în continuare este golaș și deloc ferit de furiile unor eventuale intemperii.

Ploaia trece, iar aburii fumegînd încep să se ridice către culme de pe văile plouate. Spectacolul este unul pe măsură, dansul norilor făcînd deliciul serii și acoperind în cele din urmă vîrfurile în totalitate. Drumul pe culme este destul de clar, iar GPS-ul lui Nicu își face datoria, conducîndu-ne către pasul Vîlcan, ce marchează finalul primei zile de mers. Harta lui Nae Popescu publicată în cadrul colecției vechi Munții Noștri în anul 1979 se dovedește a fi încă de actualitate și ne conduce spre o zonă bogată în izvoare. Pe tot parcursul drumeției apa nu a fost chiar la tot pasul, ea făcîndu-și apariția exact în momentele în care aveam cel mai mult nevoie de ea. Au fost 6 ore de traseu, dacă nu luăm în considerare pauza de ploaie.

Muntii Vilcan - Narcise (Narcissus poeticus)
Narcissus poeticus


Ziua a-2-a ne întîmpină cu o pătură joasă de nori care nu dezvăluie nimic din peisajul care ne înconjoară. Acest lucru se schimbă treptat, iar pînă ridicăm noi tabăra reușim să distingem vîrful Straja pe care urmează să îl urcăm în aproximativ 2 ore. Zăbovim cîteva momente la monumentul comemorativ din pasul Vîlcan, ridicat la 100 de ani de la începutul Marelul Război. S-au dat lupte grele pe aceste culmi, ele purtînd, pînă în anul 1918, povara graniței dintre Regat și Imperiu.

În drum spre vf. Straja sîntem plăcut impresionați de frumusețea gingașă a unor albe bijuterii efemere, specifice acestui sezon. Sute de narcise răsar din pajiștea alpină, formînd pîlcuri albe ce te îndeamnă să le cunoști parfumul. Admirăm, fotografiem, dar mergem mai departe, continuîndu-ne drumul sinuos pe culmea Munților Vîlcan. La ora 12:00 atingem vîrful Straja (1868 m), pe care se află stația de telescaun ce urcă din stațiunea omonimă. De pe vîrf străbatem domeniul schiabil și trecem pe lîngă lacul scobit artificial în stîncă, ce iarna deservește pîrtiile stațiunii.

Astăzi ploaia nu se dezlănțuie asupra noastră și ne permite să trecem fără înjurături de vîrful Coarnele.

În apropierea vîrfului Muncel, străbatem o frumoasă pădure de fag, ce își etalează arborii pînă la contactul cu golul alpin (lucru neobișnuit, conform etajării tipice a vegetației pe altitudine). Ieșirea din pădure ne deschide urcușul susținut spre vîrful Șigleu Mic, pentru ca apoi să ajungem în locul denumit La Table. Aici se află ridicată o cruce mare de lemn, pe care stau scrise cuvintele de o șchioapă “frații în veci vor fi frați”. Este un alt punct în care se celebrează momentele Marii Uniri.

Ziua cea lungă se încheie pe vf. Șigleu Mare (1682 m), unde decidem să înnoptăm pentru a putea gusta din plin din priveliștea ce se deschide panoramic. Vedem vf. Straja, locul de unde venim astăzi și muchia Oslea, spre care ne vom îndrepta mîine. Toate acestea sînt păzite strașnic de semeția Retezatului care declanșează flăcările unui apus desprins parcă din gîtlejurile unui dragon.

Muntii Vilcan - Apus inflacarat peste Muntii Retezat
Apus peste culmile Retezatului


Ziua de sîmbătă aduce cu ea o dimineață însorită ce ne invită încă o dată să privim cu drag către zările largi. De pe vîrf avem 20 de minute de coborîre pînă la stîna unde găsim un izvor generos pe care îl folosim din plin pentru a spăla vase, picioare și alte cele. Începem ziua cu o pauză mai lungă, dar necesară. De aici, traseul continuă la vale, fără marcaj, afundîndu-se în pădure. Din șaua Dîlma Căzută (1152 m) începem iar urcarea, matematic pe culmea împădurită. Pe vîrful Măcrișului se de desface o frumoasă poiană în care se odihnește clădirea unei vechi stîne. Nicu nu prea dorește să zăbovească aici, dar pitorescul și pofta de mîncare îl contrazic. Încercăm fără să vrem urzicile ce se ascund cu iscusință prin vegetația înaltă și ne luăm astfel și porția anti-reumatică.

Marea vedetă de astăzi este vîrful Arcanu, pe care îl tot vedem, dar drumul pînă la el pare nesfîrșit. Din poiana cu stînă ne însoțeste un marcaj triunghi albastru, destul de recent trasat pe un drum forestier bine conturat. Trecem de încă o stînă, unde marcajul redevine bandă roșie și urmăm drumul care urcă, apoi înconjoară muntele. Norii au coborît deja destul de aproape de noi, iar atmosfera răcoroasă prevestește ploaia. Ne oprim pentru o pauză de masă mai amplă, după care nu reușim să mai mergem prea mult pentru că precipitațiile se dezlănțuie, iar în nici 5 minute vizibilitatea devine sub 5 m. Eu îmi încropesc un adăpost spontan folosind supratenta și aștept tacticos să se oprească ploaia. Pe ceilalți colegi nu îi mai văd și presupun că au decis să continue să meargă. Rămîn relativ uscat sub foaia de cort, mai puțin pentru cîteva secunde în care am simțit ceva rece sub fund (mai exact, este vorba de o acumulare de apă care nu știu cum s-a format, dar pe care o înlătur repede). Ploaia durează o oră, timp în care am timp să descopăr un joc pe telefon în care construiesc case și dezvolt o comunitate rurală. De-a dreptul educativ, nu-i așa? Cum nu mai aud picăturile căzînd pe supratentă, împachetez repede cortul și mă pregătesc să îi ajung din urmă pe colegi. Nu pornesc bine, că aud glasul lui Piggy care mă strigă și care îmi spune că ei s-au adăpostit de ploaie la o stînă din apropiere. Aflu că Raluca a luat un pic de apă la rucsac și că plutește în aer o incertitudine referitor la deznodămîntul acestei zile. Ceasul arată ora 17:30, iar în mintea mea este destul de clar faptul că putem să mai înaintăm încă vreo 2-3 ore, pînă la un loc numit Groapa Nedeuții. Împărtășesc această idee și cu cei trei camarazi de drum, iar decizia unanimă este să continuăm, chiar dacă Raluca are mici rețineri cauzate de apa care a ajuns la sacul de dormit. Evaluăm situația, o ajutăm să pună sacul în niște pungi și pornim mai departe, mulțumind ciobanului care i-a primit pe cei trei drumeți plouați.

Revenim la drumul de culme care trece pe sub vîrful Arcanu și asistăm la o nouă scenetă decorată cu valuri de nori care lasă din cînd în cînd să se zărească colții ascuțiți ai Oslei. La 20:30 ajungem în șaua Groapa Nedeuții, unde apar și primele roci calcaroase. Mai multe izvoare ies timid la suprafață dar se pierd la fel de repede în pămîntul care tocmai le-a eliberat. Ele sînt totuși suficiente pentru a ne furniza apa de care avem nevoie pentru băut și gătit. Amplasăm corturile, iar băieții încropesc un foc în vatra deja existentă, trasată cu bolovani mari de calcar. Este un loc frumos de campare, ce încununează un final de zi pe măsură.

Muntii Vilcan - Creasta Oslei
Pe creasta Oslei


Duminica ne găsește acoperiți de nori, întrebîndu-ne încotro ne vom îndrepta pașii. Spre Tismana este prea mult de mers, deși Raluca își dorește să ajungă acolo. Pasul Jiu-Cerna este mult mai aproape, iar cei 52 km către Petroșani pe drumul național 66A pot fi parcurși mai ușor cu ajutorul mașinilor de ocazie. Însă nu are rost să străbatem toată creasta Oslei dacă vizibilitatea va fi redusă, atunci varianta de retragere mai rapidă ar fi spre Cîmpușel, situat tot pe DN 66A. Decidem să urcăm în șaua Coada Oslei și acolo să hotărîm direcția în funcție de vreme.

Cît timp Piggy și Raluca caută apă pentru spălat vasele, norii se ridică încet dar sigur. Cu speranța că ne vom bucura de Oslea în toată splendoarea ei, pornim urcușul anevoios ce oferă probabil unul dintre cele mai spectaculoase unghiuri asupra crestei calcaroase. Marcajul bandă roșie ne însoțește și este în stare bună. Vremea ține cu noi, iar după vîrful Coada Oslei facem stînga, urmărind în continuare creasta pe alocuri accidentată. Timp de o oră și jumătate savurăm această combinație de stînci ascuțite cu pante înierbate ce fac din Oslea o adevărată nestemată ascunsă a Carpaților. Vîrfurile presărate cu flori alpine precum smirdarul sau gențiana se ascund din cînd în cînd prin dinamica norilor. De partea cealaltă a văii Jiului, se înalță Piatra Iorgovanului, bijuteria de calcar a Retezatului, cu al său abrupt impresionant, ce îmi amintește cu nostalgie de Traversarea Iorgovanu-Godeanu-Cernei din 2015.

După pe vîrful Oslea (1946 m), cel mai înalt al Munților Vîlcan, creasta mai continuă puțin, înainte de a se despica precum limba unui șarpe. În stînga se desface culmea care duce la Tismana, iar spre dreapta se lasă pintenul care coboară în pasul Jiu-Cerna. Raluca încă mai speră că vom apuca spre Tismana, fără să conștientizeze că șansele de a ajunge astăzi în Petroșani ar scădea astfel aproape de zero. Iar acest lucru este imperativ, deoarece ea trebuie să fie a doua zi la serviciu în Cluj.

Lăsăm, așadar, Tismana pe o altă dată și urmăm poteca spre Jiu-Cerna. Din nefericire, intersectăm o turmă de oi cu 6 cîini insistenți și gălăgioși, de care reușim să trecem cu răbdare și perseverență.

Muntii Vilcan - Vedere spre Piatra Iorgovanului
Vedere spre Piatra Iorgovanului


Facem o ultimă pauză de masă la unul dintre balcoanele Vîlcanului, iar la 14:30 ne aflăm deja în pas. Deși are rang de DN, întîlnim aici un drum de pămînt și piatră, îngust dar pitoresc, care cu siguranță ar fi știrbit în cazul unei modernizări atît de vehiculate. Nu apucăm bine să dăm talpă pe drum, că auzim din spate huruitul unei mașini. Raluca o oprește și intră în vorbă cu oamenii, un cuplu elvețian trecut bine de vîrsta pensionării, care se află într-o călătorie de lungă durată prin România. Deși au o mașină măricică, ea oficial are doar două locuri, iar cum în spate este plin de bagaje, ei pot să ia o singură persoană. Totuși, ei spun că merg doar pînă la Cîmpușel (aflat undeva la aproximativ 4 km distanță), iar asta nu ne-ar ajuta prea mult. Deși eu nu prea vreau să plec singur și pentru o distanță așa scurtă, mă urc la insistențele Ralucăi. Și bine am făcut, deoarece, intrînd în vorbă cu oamenii nu ne-am dat seama cînd am trecut de Cîmpușel, iar ei nu au vrut să se întoarcă și m-au dus pînă la cheile Buții. Pînă în Petroșani mai sînt 35 km.

O iau la pas pe drum, făcînd semne fiecărei mașini să oprească. Fără succes. După aproximativ 20 de minute, primesc un telefon de la Nicu, care se dovedește a fi de fapt tot Raluca. Ea îmi spune că este deja în mișcare, în apropiere de Cheile Buții și că vine să mă ia și pe mine. Ăsta da noroc! Astfel, în nici 10 minute ajunge la mine un Logan în care mă urc fără să mai stau pe gînduri.

De la șofer aflăm un pic din istoria recentă și tristă a văii Jiului, despre situația actuală a celor cîteva mine care mai funcționează, dar care urmează a fi și ele închise, precum și despre “magneți”. Omul ne duce pînă la Hotel Gambrinus, iar noi ne întoarcem în Lupeni pentru a îi recupera pe Nicu și Piggy. Revenim la Gambrinus pentru a mînca rapid o ciorbă, îl lăsăm pe Nicu la autogară în Petroșani și apoi mergem ață pînă la Cluj, cu o scurtă escală la Sebeș pentru a îl lăsa și pe Piggy.

Așa se încheie patru zile în care am parcurs aproape în întregime creasta Munților Vîlcan, sub amenințarea ploii care nu a fost atît de malefică precum se anunța. M-au impresionat narcisele, apusul de pe Șigleu Mare, caii semi-sălbatici din apropiere, fascinanta Oslea și coborîrea perfectă în pasul Jiu-Cerna cu ale sale vederi de pus în ramă ilustrînd abrupturile Iorgovanului.

Muntii Vilcan - Pe virful Straja