Scris de Mihaela Bacea

Sfârșitul lunii mai 2010 mă purta pe o bucată sănătoasă din Călimani: Apostolii în ceață, creasta pe o ploaie mocănească fără sfârșit, o zi însorită cu înot forță-brațe prin jnepenii înalți și încâlciți de sub Bistriciorul, o dimineață frumoasă peste același munte și o răpăială sănatoasă spre Colibița (vezi RT-ul [aici]). Cumva mi se părea că am văzut tot Călimaniul și nu mai trebuie să ma întorc vreodată, mai ales că tura nu se purtase sub cele mai bune auspicii meteorologice. Anul acesta, în desele noastre convorbiri, Radu a tot încercat să-mi trezească noi curiozități legate de Călimani, lovindu-se întruna de peretele pe care îl ridicasem cu obstinație împotriva ideii de a mai călca vreodata pe acolo. Doar că el are foarte multă răbdare și treptat treptat, tot povestindu-mi și aducând argumente puternice, mi-a răsărit o urmă de dorință de a mă întoarce. Atât a fost de eficient în munca de lămurire încât săptămâna trecută când am aflat că plănuia cu niște omuleți o incursiune spre vf. Tihu, am sărit cu tot entuziasmul din dotare pe o autoinvitație. După câteva zile de dezbateri, joi după-amiaza am hotărât că ne avântăm spre Călimani. La apel au răspuns din scurt Fiona și RoNicii.

Vineri seara, cu rucsacii burdușiți, așteptam cuminți la IR1643 Buc. Nord - Baia Mare și la 21:00 trenul a plecat fix la program din stație. Fiindcă a noastră cușetă era foarte pestriță, Nicu a găsit una disponibilă în care să stăm doar noi în liniște. Cumva drumul până la Toplița a iesit din tiparele cu care eram eu obișnuită când vine vorba de mersul feroviar de noapte. Trenul se mișca foarte repede și zgomotos, sunetul sacadat al roților de tren era acoperit de hurduiturile locomotivei, aveam senzația că suntem niște saci de cartofi aruncați într-o căruță ce traversează cea mai bombardată poteca a satului. Trezirea din timp ca să nu ratăm coborârea de la 3:18 AM a fost degeaba, fiindcă aveam întârziere sănatoasă și abia la 4:00 am ajuns la destinație.

Cu ochii mijiți de somn l-am dibuit pe Radu, înfofolit în sacul de dormit pe scaunul rabatat al mașinii. Bat în geam în crescendo până desface usurel pleoapele, se uită prin noi și adoarme la loc; repet operațiunea de câteva ori dar n-avem cu cine. E 4 dimineața, oareșce frig ne mângâie oasele așa că zicem să ne retragem în căldura sălii de așteptare, unde măcar erau peste 0 grade. După vreo 30 de minute mă duc hotărâtă peste șoferul nostru care îmi deschide într-un târziu și descopar că în mașina lui e cam la fel de frig ca și în restul Topliței. Rămâne să ne auzim la 6:00. Mă întorc la trupa din gară, îmi întind sacul direct pe ciment că mi s-a parut inutil să car izoprenul și declar deschisă sesiunea de somn. Adorm lemn și mi se pare chiar călduț pe jos, în timp ce Fiona se chinuie troznind scaunele lipsite de orice confort, iar Nicu face și el o tentativă pe cimentul primitor. Pe la 6:30, tocmai când era somnul mai dulce, aud glasul Fionei care ne dă trezirea că-i foarte târziu... Și-mi era așa de bine...

Ne strângem catrafusele și mergem compact peste Pancu, unde după o trezire fără menajamente îi invadăm mașina, ne înfigem rucsacii claie peste grămadă în portbagaj și ne instălam cu căldura pornită la maxim. Afară se luminează, e ceață, însă noi știm că va fi soare și frumos. Începem sporovăiala în timp ce Loganul proaspăt echipat cu papuci de iarnă nou-nouți se ridică pe deplin la înălțimea așteptărilor, băgând mare pe forestierul cu gheață, zăpadă, bolovani și denivelări. După o oră de confort termic sporit, ajungem la Lomaș unde ne echipăm de drum. Soarele deja mângâie culmile de jur împrejur, iar deasupra ne acoperă un albastru strălucitor – vremea va fi perfectă și e un sfârșit de săptămână în care e păcat să nu fi plecat din oraș.

Pornim pe TA, pe un forestier ce șerpuieste molcom în valea mărginită de cetini vânjoase, înalte, cu crengile atârnând sub povara zăpezii. Alături, Lomașul spumegă în volum mare ape repezi și zgomotoase. Bocancii se alintă prin stratul mic de omăt și ne încântă jocul razelor ce scânteiază prin mii de picături topite din molizi. După vreun ceas lăsăm forestierul și intrăm pe valea Lomășiței din dreapta, unde o potecuță firavă pe alocuri ne poartă pe versantul înclinat; aici n-avem zăpadă dar ne gâdilă vibramul niscavai gheață ce mă pune în dificultate. Și din seria momente penibile pe munte, la o traversare unde nu mă simt stăpână pe încălțările 3 sezoane, îmi scot pioletul și mă ajut pe alunecuș. Și asta a fost singura dată când mi-a trebuit – măcar nu l-am cărat cu totul degeaba. Traseul se lasă mai blând și mai lat în partea mediană a văii, cotind apoi brusc în sus pe versantul drept, opintindu-ne peste mușchi și pământ cu omăt, ca să evităm gheața lucioasă de pe potecă. Ieșim în deal, unde o poieniță troienită ne primește cu soare și un refugiu curat de lemn. E ora mesei și ne întindem sfătoși la un prânz relaxat cu ce avem mai bun prin desăgi, îndemnandu-ne ca unii care aveam prea multe și prea bune.

După aproape un ceas pornim prin pădure pe poteca lată, înzăpezită și afânată, unde suntem ghidați de niște urme măricele de martin – aparent făcute în ajun. Radu ca să nu strice frumusețe de imprimeu ursesc, bate urme pe lângă potecă și noi îl urmăm fascinați și ciripitori. Umbra pădurii lasă din loc în loc ferestre de soare ce ne încălzesc și ne mai reduc din straturi. Înaintăm ușor și ieșim în poienile de deasupra pădurii, fix lângă indicatorul ce anunță un detur de numai 5 minute pentru a vedea cascada Lomășiței. Ne scurgem ușurel pe poleiul și mâzga din întunecimea pădurii și ajungem în scurtă vreme în vadul văii unde în evantai mic dar larg se desfășoara viguros apele cascadei. Un perete înalt de stâncă din apropiere s-a tapetat ca o orgă de țurțuri și fațadele de piatră sunt glazurate în gheață străvezie.

După un popas de juma' de ceas, ne întoarcem în traseul nostru și continuăm prin poienile largi ce deschid plaiul spre culme. Cam de pe aici începe săpatul pe bune de urme, căci stratul sare de 20 de cm și dacă ai noroc nimerești câteva locuri până la genunchi. Vremea este splendidă. Ieșim in gol alpin și în spatele nostru o mare de nori cenușie stă ca o plapumă grea peste mica depresiune. Ceahlăul așează pe tipsia culmii Ocolașul, Toaca și Panaghia. Undeva departe descoperim cu încântare ferăstraul fin și lung al Fagărășului. Aparatele declanșează cu frenezie și ne tot oprim la căscat gura. Pe la ceasurile 2 întâlnim traseul BG ce urcă de asemenea la cabană, după ce ocolește tacticos o barieră de jnepeni înalți ce-mi aduc reminiscențe de acum ceva ani. Pancu repetă că ce norocoși suntem cu zăpada asta mică, fiindcă putea fi atât de mare încât să nu vezi vârfurile jnepenilor de 2 m... și apoi ce distractie să nu nimerești spărtura din lanul ăsta și să boschetărești și să înoți chinuindu-te să ieși la liman. Urmăm cuminți stâlpii de marcaj care ne conduc spre un coridor larg ce sparge porțiunea mare de jnepeni. Zăpada se lasă greu, este apoasă, urmele se bat greu și fiindcă Nicu a rămas recent fără parazăpezi, Radu e cel surghiunit să bată urme. Îl ajută pe rând Rodica și Fiona, dar el rămâne baza și pe măsură ce trecem de jenpeni, priveliștea nu mai e suficientă să îi distragă oboseala. Cabana pare la o aruncătura de băț, colea-n deal, dar Willy ne avertizase că băgăm minim 2 ore până la ea. Cu mult hei-rup urcăm ultima pantă spre Roza Vânturilor, în timp ce în zare apusul ne ademenește la pauze repetate în care ne tragem sufletul și ne bucurăm de zările însângerate. La 5 ajungem la destinație și suntem primiți cu ceai din belșug și o cameră bine încălzită. Radu mai așteaptă 3 prieteni din Mediaș să vină pe urmele noastre, pe care în ultimele luciri ale apusului îi vedem jos în poienile de sub jnepeni. Vor ajunge și ei 2 ore mai târziu, ghidați de urmele noastre și de un cer puzderie de stele. Cumva lipsa de somn din ajun mi-a pus capac și am adormit în mai multe reprize fără să vreau între 8 și 10. Până la urmă ne-am retras repejor la sacii de dormit căci a doua zi așteptăm un răsărit în toată splendoarea și Radu plănuise o incursiune spre Pietrosul Calimaniului, aflat la 4 h distanță de Rețitiș.

La 6 au început să se dezlănțuie alarmele și ne-am mutat în fața cabanei pentru spectacolul răsăritului care a fost pe măsura așteptărilor. Cu părere de rău am descoperit ca bateria cedează fix când soarele se ridica într-o aură oranj ce cotropea orizonturile. Privind la răsarit mi-am dat seama ca nu voi putea să merg în tura spre Pietrosul – vă rămâne pentru altă dată și un motiv serios să ma întorc iar. Pancu e încântat de decizia mea, mai ales că îl scosesem din pepeni noaptea trezindu-l de câteva ori din sfor sfor.

Puțin după momentul magic, oamenii echipați au pornit în traseul zilei și în cabană am rămas doar eu cu Raisa. Prima jumătate de zi am hibernat amândouă ca niște ursuleți în toiul iernii. Apoi am început să mișunăm pe lângă cabană, să admirăm orizonturile de pe vf. Rețitiș: Rodnei se vedeau atât de frumos și semeț și iar mi-a venit un chef nebun să merg acolo iarna; Suhardul îi străjuia într-o margine și mi-a reevocat frumoasa tură în care m-am plimbat pe culmile lor; Bistriciorul trimitea salutări de dincolo de Pietrosul; Făgarașii îi priveam lâncezind pe terasa închisă a cabanei, cum strălucesc micuți în privire, dar grandioși în perspectiva depărtarii. Eu și Raisa ne-am dezlegat limbile și s-a înjghebat un frumos început de cunoștință – mi-ar placea mult când mai vine în țară să mergem din nou la munte împreună.

La 3 jumătate gașca se întorcea victorioasă și un pic rebegită în căldura căbănuței, unde i-am primit cu ceai cald și entuziasm să auzim povestea. O oră mai târziu ne luăm la revedere de la dl. Alexandru, părintele Rozei, și ne porneam la vale pe transcălimaniul marcat CR. Marele nostru noroc a fost că prin zăpada mare și întărită urcasera niște oaspeti cu 4x4 și răniseră 2 șiruri de potecă ce ne-au ușurat cu mult coborârea. Astfel că traseul de 3h jumate până jos la Lomaș a durat doar 4 ore și nu 6 sau poate mai rău, dacă ar fi trebuit să săpam noi prin gol alpin. Fiindcă eram neumblată și abia așteptam să fac pași, am luat-o cu Radu înainte și tot vorbind am uitat de timp, de loc. M-am trezit la un moment dat că deja e noapte și suntem un pic prea în față în comparație cu restul grupului. Ne oprim la o răspântie unde transcalimaniul se lasă în stânga, iar în dreapta continuă un forestier cu marcajul nostru. De aici zăpada e afânată, cerul înstelat aruncă milioane de scântei în pulverul pe care ciute, urși, vulpi, iepurași, păsări și mici rozătoare și-au desenat poteci. Mergem mai încetișor să vină toată gașca, coborâm tot într-o poveste și mi se pare atât de frumos, liniștitor. Demult nu m-am mai bucurat așa de mult de "plictiseala" unui forestier.

Creasta Făgărașului