Excursiile din Liceul 'Tudor Vianu', anii 2001-2004 Inapoi la Imagini si cuvinte Despre Cabanierul-Nebun Cabanierul-Nebun Contact Ultimele modificari aduse Cabanierului-Nebun

 

 

Munții Căpățînii: Ciungetu – vf. Tîrnovu Mare – vf. Tîrnovu Mic – șaua Gropița – vf. Nedeia – valea Repedea

- 30-31 iulie 2016 -

 

 

Deși au trecut aproape două luni de cînd am încheiat această incursiune în munții Căpățînii, am decis să notez cîteva rînduri care să rămînă posterității (bine, mai mult pentru posteritatea scumpei noastre organizatoare și poete a naturii, Mihaela Bacea).

După o săptămînă aglomerată în care am organizat campul de vară alături de cercetașii tîrgumureșeni, tot ce îmi doream era un weekend liniștit, pe plaiurile pitorești ale Carpaților. Astfel, am luat legătura cu Mihaela care mi-a propus o tură pe Piatra Tîrnovului, alături de amicul ei Suru. Am aruncat și eu un ochi pe hartă, am discutat puțin despre traseu. Gîndindu-ne că am putea urca și pe vîrful Nedeia, cea mai înaltă “căpățînă” ai acestor munți, planul a fost lansat, urmînd a fi validat apoi și de către Suru. Ni s-au mai alăturat Iza (care ne-a spus la finalul turei că a crezut că Suru o va duce la o pensiune), Hana și Cristina B.

După o zi de stat pe scaun la birou, seara de vineri ne găsește în drumul spre Ciunget. Corturile le instalăm la cîțiva km înainte de localitate într-o poiană primitoare, unde apoi vom savura o cină îmbelșugată, cu merinde puse la dispoziție de către Hana.

Sîmbătă la prima oră ni se alătură și Suru cu Iza, iar împreună pornim în căutarea traseului marcat cîndva cu punct roșu. Intrăm în localitatea Ciunget, iar primele semne de marcaj turistic ne indică 5 ore pînă la stîna Tîrnovu Mare, traseu ce parcurge valea Repedea (bandă albastră). Nu acesta este traseul pe care intenționăm să urcăm noi, așa că ne îndreptăm către uzina electrică Lotru, ce astăzi poartă numele Dorin Pavel (părintele hidrotehnicii românești).

Parcăm mașinile, traversăm rîul Latorița pe un pod și, în lipsa marcajului, începem să căutăm drumuri și poteci. Deși găsec un drum de TAF ce mi se pare că urcă accentuat, ceilalți decid să urmeze o altă cale, pe o potecă ce urcă moderat pe marginea versantului, în paralel cu Latorița. Deoarece mie nu mi se pare o abordare deloc bună, încerc să înțeleg de ce Suru insistă să urcăm pe acolo. Poteca începe să se piardă în pădure, astfel că îmi susțin în mod repetat convingerea că drumul de TAF este o alegere mai potrivită. Nu îmi place deloc atunci cînd intrarea în traseu începe cu o bălăureală, mai ales cînd există o variantă mai la îndemînă. Pînă la urmă, facem cale întoarsă pînă la drumul de TAF, pe care urcăm susținut o bună bucată de timp. Nu am pierdut decît jumătate de oră, iar ziua de vară este lungă.

Pădurea prin care urcăm acum se transformă într-un mic labirint de drumuri forestiere, unele fundături determinîndu-ne să explorăm alte căi. După vreo patru ore bune, încurajați de niște stropi timizi de ploaie, reușim să ieșim într-o frumoasă poiană unde decidem să facem pauză de masă. Cheful colegilor de tură, și mai ales cel al Mihaelei, este unul debordant în cel mai negativ mod posibil. Se vehiculează momente de somn și lene, iar răbdarea mea se bosumflă și propune chiar un drum la vale și un abandon. Nimeni nu mă ia în serios.

Ploaia devine puțin mai deasă, dar nu ține mult. Mihaela își mai revine puțin și decidem să continuăm, așa că, ascultînd sfaturile unor localnici întîlniți în poiană, urmăm o potecă ce intră din nou în pădure și ne scoate într-un alt drum forestier pe care îl parcurgem cu stoicism pînă ce se termină într-un lan de urzici. Avînd cuvinte dulci printre buze, decidem să traversăm de-a dreptul prin urzici pentru a ajunge la un alt drum forestier ce se zărește mai sus. Terenul este presărat cu busteni și crengi tăiate cîndva demult, peste care au crescut bălăriile cît omul. Înaintarea este o plăcere pentru toată lumea, mai ales pentru cei cu semne reumatice (s-ar zice că urzicile sînt un leac pentru reumatism).

Trecem și de această probă, iar drumul forestier nou găsit ne scoate în cele din urmă sub vîrful Tîrnovu Mare, la 30 de minute distanță de stîna cu același nume. Noi nu ne vom îndrepta spre stînă, ci vom urca pe vîrf, pentru a admira culmea înierbată presărată cu fulgi albi de calcar. Multe dintre pietrele de aici poartă inscripții scrijelite, unele dintre ele datînd din anii 1920.

Deoarece locul este numai bun de campat, alegem să amplasăm corturile după vf. Tîrnovu Mic, chiar înainte de pădurea care îmbracă abrupturile calcaroase ale Pietrei Tîrnovului. Ne bucuram de un apus splendid peste muntii Latoriței, unul dintre puținele momente relaxante ale zilei, care aduce o răsplată bine meritată după forestierele întortocheate și cura de urzici.

Duminică ne trezim cu gînduri matinale, deoarece plănuim o zi lungă. Intenționăm să urcăm Piatra Tîrnovului, iar apoi vîrful Nedeia. Conform hărții lui Nae Popescu publicată în anul 1977, poteca ocolește, în prima porțiune, abrupturile calcaroase ale Tîrnovului. Așadar, dibuim și noi o cărare care s-ar potrivi cu ceea ce este trasat pe hartă și începem străbaterea grohotișului. Poteca se cam pierde, iar intuiția mă împinge să mă aventurez în sus, urcînd la firul ierbii. Nu îndemn grupul să mă urmeze încă, sperînd că voi identifica repede o cale de acces spre creastă. Stîncile abrupte își fac apariția rapid și îmi dau seama că va fi o luptă grea. Îi las în spate pe ceilalți care își continuă drumul pe curbă de nivel și mă încumet tot în sus pe un horn abrupt, anevoios, în care reușesc să mă blochez neputînd trece de o săritoare surplombată. Sînt nevoit să descațăr, iar într-un moment de neatenție reușesc să desprind un bolovan cu dimensiuni considerabile însoțit de un strigăt profund “piatrăăă!”. Pietroiul se rostogolește secunde bune, dar din fericire nu produce victime.

Abandonez ideea hornului, căutînd alte variante. După ce ocolesc cîțiva pinteni golași, aleg unul ce pare mai abordabil pentru a încerca din nou urcarea în creastă. Mă așteaptă lupta cu jnepenii, printre care mă strecor de-a dreptul, folosind niște cărări bătute doar de capre negre (animale pe care le și zăresc la un moment dat). Jneapănul devine din ce în ce mai greu de străpuns, iar brațele sale parcă vor să îmi oprească înaintarea. Totuși, nu renunț, îmi doresc mult să ajung pe culme, iar speranțele îmi sînt alimentate atunci cînd ajung pe un cleanț înierbat, cu o urmă de cărare. Mă opresc pentru a privi înapoi spre peisajul ce se deschide în zare, avînd vîrful Nedeia drept străjer. Nu stau prea mult să admir deoarece mă așteaptă încă un șir de jnepeni pe care vreau să îl străbat, dar care mă întîmpină cu aceeași ostilitate ca și cei de pînă acum. Cu picioarele zgîriate, cu frunze aciculare în buzunare, bocanci și alte găuri, răzbesc în cele din urmă, dar dezamăgirea este pe măsura așteptărilor. Pe creastă jneapănul este și mai des, abia se distinge pe sub el vechea potecă despre care povestește Nae Popescu în literatură. Un ambalaj vechi de Snikers este singurul semn că pe acolo a trecut cîndva picior de om.

Încerc să găsesc un mod de a înainta, dar mesajul este clar: “Pe aici nu se trece!” Pentru că deja s-au scurs 2 ore de la plecarea de la corturi, nu îmi rămîne decît să fac cale întoarsă, urmărind o pseudopotecă ce mă scoate aproape de stîna Tîrnovu Mare. Alimentez cu apă și pornesc în pas de marș pe drumul forestier care nu dă greș și care ajunge în șaua Gropița. Aici mă reîntîlnesc cu partenerii de tură care mă așteptau desculți și calmi. Eu eram puțin iritat (de durerea provocată de jnepeni). Aici zărim un vechi indicator ce stă încastrat într-un trunchi de copac care semnalizează traseul către Piatra Tîrnovului (punct roșu). Îl înjurăm bine și ne continuăm drumul către culmea principală a Munților Căpățînii. Piatra Tîrnovului rămîne doar o poveste citită în cărți.

Într-o oră ajungem în culme, racordîndu-ne la drumul carosabil neasfaltat ce parcurge întreaga creastă a Căpățînii. Îmi revin în minte frumoase imagini din anul 2011, atunci cînd am parcurs prima mea traversare (Buila-Căpățînii-Parîng). Reîntîlnirea cu vf. Nedeia este o reală plăcere (al doilea moment frumos al turei noastre). Sărbătorim ascensiunea cu merindele ce le mai aveam prin desagi (Miha dă iama în crenvurști).



Muntii Capatinii - Piatra Tirnovului
Piatra Tîrnovului


Din vîrf ne așteaptă doar coborîre. Privim spre valea Repedea pe care urmează să coborîm și care pare lungă. Știm că va fi lungă, de aceea facem un mic popas în primul afiniș pe care îl întîlnim, la 15 minute de vîrf. Cu greu ne lăsăm duși dintre tufișurile pline de rod, cu buzele mov și cu mîinile “mînjite”. Trecem de stîna Groapa, unde aflăm de la ciobani pe unde continuă drumul. Schimbăm cîteva vorbe cu oamenii apoi începem să pierdem rapid altitudine. Colegii sînt în continuare distrași de fructele pădurii (zmeură), așa că eu îi dau talpă fără oprire pe drumul ce devine din ce în ce mai plictisitor. La un moment dat, albia pîrîului este de nerecunoscut, plină de pietriș, de parcă ar fi fost lucrată și pavată de către excavatoare.

Timp de 3 ore și jumătate am devorat kilometri, usturimea tălpilor atingînd cote maxime. A fost ultima încercare a acestei ture, peste 12 km parcurși la foc automat pe drumul forestier. Odată ajuns la mașină mă pornesc îndărăt pe valea Repedea pentru a îmi recupera prietenii de suferință. Ne luăm la revedere de la Suru și Iza care veniseră cu mașina lor, iar alături de Miha, Cristina și Hanna savurăm niște ananas la conservă. Cu toții avem picioarele în pioneze și cu siguranță vom păstra în memorie multă vreme această experiență care pentru mine a adus cîteva ropote de înjurături (adresate situațiilor, în niciun caz orientate către vreo persoană) în locul acelui weekend liniștit la care am sperat.