Munţii Wetterstein: Garmisch-Partenkirchen – Kreuzeck – Osterfelderkopf – Alpspitze

- 20 august 2010 -

Nu mă gîndeam niciodată că primul vîrf montan din afara României pe care mă voi căţăra va fi tocmai în Germania. Mai accesibili ar fi fost munţii Bulgariei, cei din Muntenegru, sau, de ce nu, Olimpul. Pentru această realizare trebuie să îi mulţumesc dulcei mele prietene, Claudia, pentru că s-a gîndit să vizităm Germania, pentru răbdarea şi pentru dorinţa de a urca în Alpi fără a folosi mijloace mecanice (telecabine, trenuri), care mai costau şi o groază de bani.

Poze - Alpspitze

Vineri, 20 august, am ridicat cortul din campingul Grainau, aflat lîngă Garmisch-Partenkirchen. În jurul orei 9 eram deja la ghişeul staţiei de telecabină Kreuzeck, dar în loc de bilete (turul Alpspitzbahn costă 25 €) am procurat o hartă cu 7,9 €. Am analizat un pic traseele, care erau evidenţiate şi pe un panou mare, aflat în imediata apropiere a casei de bilete şi am deliberat că putem urca lejer pînă la cea mai înaltă staţie de telecabină, aflată la altitudinea de 2033 m.
 

Aşadar, la 9.30 ne-am pus picioarele în mişcare. Drumul este, la început, asfaltat, apoi acoperit cu pietriş. Marcajele de pe copaci, cu care eram obişnuiţi din România, lipsesc, dar, la fiecare bifurcaţie există plăcuţe explicative ce indică direcţia pe care trebuie să o urmezi. Drumul şerpuieşte pe sub cablul telecabinei, care este plină cu turişti, unii mai în vîrstă, alţii doar mai leneşi.

Panta se înăspreşte, iar diferenţa mare de altitudine, pe o distanţă liniară relativ scurtă, se face simţită. Traseul îşi continuă urcuşul pe lîngă o pîrtie de ski înverzită şi ne deschide o perspectivă interesantă către staţiunea Garmisch-Partenkirchen, pe care o lăsăm în urmă. După aproximativ 1 ora şi jumătate, drumul acoperit cu pietriş se transformă în potecă, iar peste încă o oră, ajungem la Kreuzeck (1651 m). Faţă de staţia de telecabină, aflată la 761 m, am parcurs o diferenţă de nivel de 890 m.

Ne odihnim puţin şi, folosind harta, dibuim cel mai scurt traseu către Osterfelderkopf. Ruta aleasă de noi este mai puţin aglomerată şi mai interesantă decît celelalte variante (am întîlnit şi un cablu ajutător), iar pe la 13.15 zărim muşuroiul de oameni din jurul staţiei de telecabină.

Vremea este deosebit de frumoasă, nori pufoşi împodobesc cerul, iar cel mai înalt vîrf din apropiere, Alpspitze (2628 m), ne priveşte de sus, asemenea unui ciclop uriaş. Din nou, un panou plasat în interiorul restaurantului din cadrul staţiei de telecabină ne descrie perfect traseele din zonă. Astfel, îmi dau seama că se poate urca pe Alpspitze fără a utiliza echipament de via ferrata. Cu părere de rău pentru că nu poate veni şi Clau cu mine (se simte cam obosită şi nu mai are chef să urce), pornesc de unul singur spre unicul traseu care nu necesită echipament special. Pentru aceasta, trebuie să merg la vale circa 20 de minute.

De la bifurcaţie, peretele abrupt al muntelui pare de netrecut, iar cărarea nu se zăreşte. Cum începe grohotisul, apar şi marcajele pe stînci, sub formă de săgeţi, puncte sau dungi roşii. Imediat se ivesc şi lanţurile. Ele sînt urmate de cîteva trepte de metal (scurte porţiuni de via ferrata, care nu sînt foarte dificil de urcat). După ce ajung pe culme, drumul devine mai lin pentru o vreme. Stîncile pe care calc îmi par, totuşi, foarte dure, abrazive. Străbat, apoi, un grohotiş destul de mare pentru a ajunge la o altă bifurcaţie. Aici întîlnesc mai mulţi turişti, dintre care unul mă lămureşte care este traseul lipsit de via ferrata. Acest drum urmează muchia culmii şi este, pe unele porţiuni, destul de expus. Aceste zone sînt presărate cu lanţuri ajutatoare. Din sens opus coboară destul de mulţi turişti, semn că acest Alpspitze este un vîrf umblat. Un lucru care mă uimeşte (comparativ cu traseele din Romania) este lipsa masivă a gunoaielor. Nu am vazut nicio sticlă, niciun pet. Foarte rar am călcat peste cîteva chiştoace de tigară ori pe lîngă mici ambalaje de bomboane.

Aproape de orele 16.00 păşesc pe vîrf. Bag un sandwich, admir piscurile din jur şi păsările ciudate care nu se sperie de prezenţa oamenilor. Bucuros că am urcat pe un vîrf mai înalt decît Moldoveanu (2544 m), fac cale întoarsă. Nişte nori de ploaie încep să discute răguşit între ei. Scurte tunete se aud undeva deasupra, iar eu grăbesc pasul pentru a nu avea surprize.

Cea mai verticală porţiune a traseului este şi cea mai neplacută de coborît. Îmi cam tremură picioarele, mai ales atunci cînd abruptul peretelui pare infint.

Izbăvit de scoborîre, mă regrupez cu Claudia la bifurcaţia de unde începusem urcuşul şi urmăm drumul la vale către staţia cea mai de jos a telecabinei. După ce îi povestesc ce traseu am ales pentru a ajunge pe Alpspitze, aflu că şi Clau a ajuns, pe o cale mult mai scurtă, pînă la grohotişul de sub vîrf, trecînd prin nişte tuneluri lungi şi întunecate săpate în munte. Din neatenţie, cînd mai aveam aproximativ o oră de mers, alunec pe pietrişul de pe planul înclinat şi trag o căzătură destul de dureroasă pe care o mai resimt şi astăzi, după 9 zile de la eveniment.