Munţii Wetterstein:
Garmisch-Partenkirchen Kreuzeck
Osterfelderkopf Alpspitze
-
20 august 2010
-
Nu mă gīndeam niciodată că
primul vīrf montan din afara Romāniei pe care mă voi căţăra va fi tocmai īn
Germania. Mai accesibili ar fi fost munţii Bulgariei, cei din Muntenegru, sau,
de ce nu, Olimpul. Pentru această realizare trebuie să īi mulţumesc dulcei mele
prietene, Claudia, pentru că s-a gīndit să vizităm Germania, pentru răbdarea şi
pentru dorinţa de a urca īn Alpi fără a folosi mijloace mecanice (telecabine,
trenuri), care mai costau şi o groază de bani.
Poze -
Alpspitze
Vineri, 20 august, am ridicat cortul din campingul Grainau, aflat līngă
Garmisch-Partenkirchen. Īn jurul orei 9 eram deja la ghişeul staţiei de
telecabină Kreuzeck, dar īn loc de bilete (turul Alpspitzbahn costă 25 ) am
procurat o hartă cu 7,9 . Am analizat un pic traseele, care erau evidenţiate şi
pe un
panou mare, aflat īn imediata apropiere a casei de bilete şi am deliberat că
putem urca lejer pīnă la cea mai īnaltă staţie de telecabină, aflată la
altitudinea de 2033 m.
Aşadar, la 9.30 ne-am pus
picioarele īn mişcare. Drumul este, la īnceput, asfaltat, apoi acoperit cu
pietriş. Marcajele de pe copaci, cu care eram obişnuiţi din Romānia, lipsesc,
dar, la fiecare bifurcaţie există
plăcuţe explicative ce indică direcţia pe care trebuie să o urmezi. Drumul
şerpuieşte pe sub cablul telecabinei, care este plină cu turişti, unii mai īn
vīrstă, alţii doar mai leneşi.
Panta se īnăspreşte, iar diferenţa mare de altitudine, pe o distanţă liniară
relativ scurtă, se face simţită. Traseul īşi continuă urcuşul pe līngă o pīrtie
de ski īnverzită şi ne deschide o perspectivă interesantă către
staţiunea
Garmisch-Partenkirchen, pe care o lăsăm īn urmă. După aproximativ 1 ora şi
jumătate, drumul acoperit cu pietriş se transformă īn potecă, iar peste īncă o
oră, ajungem la Kreuzeck (1651 m). Faţă de staţia de telecabină, aflată la 761
m, am parcurs o diferenţă de nivel de 890 m.
Ne odihnim puţin şi, folosind harta, dibuim cel mai scurt traseu către
Osterfelderkopf. Ruta aleasă de noi este mai puţin aglomerată şi mai interesantă
decīt celelalte variante (am īntīlnit şi un
cablu
ajutător), iar pe la 13.15 zărim muşuroiul de oameni din jurul staţiei de
telecabină.
Vremea este deosebit de frumoasă, nori pufoşi īmpodobesc cerul, iar cel mai
īnalt vīrf din apropiere,
Alpspitze (2628 m),
ne priveşte de sus, asemenea unui ciclop uriaş. Din nou, un panou plasat īn
interiorul restaurantului din cadrul staţiei de telecabină ne descrie perfect
traseele din zonă. Astfel, īmi dau seama că se poate urca pe Alpspitze fără a
utiliza echipament de via ferrata. Cu părere de rău pentru că nu poate veni şi
Clau cu mine (se simte cam obosită şi nu mai are chef să urce), pornesc de unul
singur spre unicul traseu care nu necesită echipament special. Pentru aceasta,
trebuie să merg la vale circa 20 de minute.
De la
bifurcaţie, peretele abrupt al muntelui pare de netrecut, iar cărarea nu se
zăreşte. Cum īncepe grohotisul, apar şi marcajele pe stīnci, sub formă de săgeţi,
puncte sau dungi roşii. Imediat se ivesc şi lanţurile. Ele sīnt urmate de cīteva
trepte de metal (scurte
porţiuni de via ferrata, care nu sīnt foarte dificil de urcat). După ce
ajung pe culme, drumul devine mai lin pentru o vreme. Stīncile pe care calc īmi
par, totuşi, foarte dure, abrazive. Străbat, apoi, un
grohotiş destul de mare pentru a ajunge la o altă bifurcaţie. Aici īntīlnesc
mai mulţi turişti, dintre care unul mă lămureşte care este traseul lipsit de via
ferrata. Acest drum urmează muchia culmii şi este, pe unele porţiuni, destul de
expus. Aceste zone sīnt presărate cu lanţuri ajutatoare. Din sens opus coboară
destul de mulţi turişti, semn că acest Alpspitze este un vīrf umblat. Un lucru
care mă uimeşte (comparativ cu traseele din Romania) este lipsa masivă a
gunoaielor. Nu am vazut nicio sticlă, niciun pet. Foarte rar am călcat peste
cīteva chiştoace de tigară ori pe līngă mici ambalaje de bomboane.
Aproape de orele 16.00 păşesc pe
vīrf. Bag un sandwich, admir
piscurile din jur şi
păsările ciudate care nu se sperie de prezenţa oamenilor. Bucuros că am
urcat pe un vīrf mai īnalt decīt Moldoveanu (2544 m), fac cale īntoarsă. Nişte
nori de ploaie īncep să discute răguşit īntre ei. Scurte tunete se aud undeva
deasupra, iar eu grăbesc pasul pentru a nu avea surprize.
Cea mai verticală porţiune a traseului este şi cea mai neplacută de coborīt. Īmi
cam tremură picioarele, mai ales atunci cīnd abruptul peretelui pare infint.
Izbăvit de scoborīre, mă regrupez cu Claudia la bifurcaţia de unde īncepusem
urcuşul şi urmăm drumul la vale către staţia cea mai de jos a telecabinei. După
ce īi povestesc ce traseu am ales pentru a ajunge pe Alpspitze, aflu că şi Clau
a ajuns, pe o cale mult mai scurtă, pīnă la grohotişul de sub vīrf, trecīnd prin
nişte tuneluri lungi şi īntunecate săpate īn munte. Din neatenţie, cīnd mai
aveam aproximativ o oră de mers, alunec pe pietrişul de pe planul īnclinat şi
trag o căzătură destul de dureroasă pe care o mai resimt şi astăzi, după 9 zile
de la eveniment.
|