Munţii Căpăţînii - Masivul Buila-Vînturariţa: Bărbăteşti – curmătura Builei

- 9-11 iulie 2010 -

După cinci zile de stat cu fundul pe scaunul de la birou, vineri se arată izbăvitor. Imediat după serviciu ne urcăm în Logan şi pornim spre masivul Buila-Vînturariţa, din munţii Căpăţînii. Echipa din această tură este alcătuită din Ovidiu, Cristina Cix, Claudia şi Pancu. Pentru a evita traficul bucureştean de la ora 18, cu o seară înaite de plecare, am lăsat autoturismul în parcarea de la Metro Militari.

Poze - Buila-Vînturariţa

Autostrada e un pic aglomerată. Trecem de Rîmnicu Vîlcea, dar, din neatenţie ratăm drumul spre Tîrgu Jiu şi ne abatem cam 20 km spre Drăgăşani. După ce ne dăm seama de greşeală, ne întoarcem spre destinaţie urmînd nişte drumuri comunale. Prin întuneric, intersectăm o cale ferată cu ecartament îngust pe care circula, ca o fantomă, una bucată tren plin cu bolovani.

În jurul orei 22 ajungem în satul Bărbăteşti. Urmăm drumul forestier spre Schitul Pătrunsa, iar aproape de bifurcaţia marcajelor cruce albastră şi cruce roşie instalăm corturile. Abia după ce stingem farurile automobilului ne dăm seama că sîntem înconjuraţi de o ploaie de luminiţe. O armată de licurici pluteşte în jurul nostru şi împrăştie o atmosferă de basm.

Sîmbătă dimineaţă ridicăm tabăra, iar la ora 10 urmăm poteca marcată cu cruce roşie spre Schitul (Sfînta Mănăstire) Pătrunsa. Deşi plăcuţa ne indică un traseu de 1.30-2 h, după 60 de minute de mers putem admira biserica nouă a Mănăstirii. Nu la fel de repede avea să fie parcursă porţiunea dintre Pătrunsa şi Schitul Pahomie. Continuăm, aşadar marcajul cruce roşie, ce trece prin curtea Mănăstirii Pătrunsa, apoi pe lîngă un izvor. Poteca urmează, relativ, curba de nivel, pînă în dreptul unui deal, unde marcajul dispare. Bîjbîim traseul, nu îl găsim şi ne hotărîm să vedem ce e dincolo de deal. Zărim drumul forestier spre care trebuie să ajungem, dar poteca nu este prea clară. În acest caz, se aplică procedeul binecunoscut „nirvana la vale” prin crăci uscate căzute la pămînt. Zgîrieturi, înjurături, ne ţinem de ce apucăm şi răzbim, printro zonă defrişată, la forestierul care duce spre Pahomie.

Pe la ora 13.30 ajungem la începutul traseului marcat cu punct albastru ce ne va conduce în creastă. Începem urcuşul abrupt prin pădure, iar după o oră şi jumătate ne oprim lîngă stîna Ştevioara pentru o conservă şi-un salam. Vremea ţine cu noi, iar norul negru de deasupra noastră nu îşi scutură stropii. Soarele îşi face din nou loc din coate, iar noi pornim urcuşul asiduu prin golul alpin spre, apoi pe, muchia Frumoasă. La capătul acesteia găsim şaua Ştevioara (1790 m) şi o privelişte încîntătoare spre creasta principală a munţilor Căpăţînii. Starea marcajului punct albastru prin pădure este excelentă, iar în golul alpin, deşi se rarefiază, este destul de uşor de urmărit.

La 17.40 începem traseul de culme, marcat destul de firav cu punct roşu, dar intuitiv. Urcăm pe vîrful Buila (1849 m), apoi continuăm pe marginea dinspre abrupt a culmii. Poteca coboară în curmătura Builei (1540 m), unde se află o stînă şi un refugiu renovat în anul 2009 de către Asociaţia Kogayon. Deoarece în curmătura Builei nu este izvor (sau cel puţin noi nu l-am găsit), coborîm La Troiţă pe marcaj punct galben, cu tot cu rucsaci, sperînd că vom putea pune cortul acolo. Dezamăgiţi de faptul că La Troiţă nu este loc drept pentru campare, facem plinul cu apă de la izvorul amenajat şi urcăm înapoi în curmătura Builei unde vom înnopta. Singura neplăcere apărută la amplasarea corturilor a fost reprezentată de rahaţii de oaie presăraţi peste tot prin iarba tunsă uniform de paşnicele rumegătoare. În continuare, apusul se apropie încet peste munţii Căpăţînii, noaptea coboară şi aduce cu ea un vînt cald de vară care suflă zgomotos în supratente.

Nu ştiu sigur dacă a plouat în noaptea aceea, dar dimineaţa norii acoperiseră cerul. Ne trezim destul de tîrziu, strîngem cu grijă corturile care ar fi putut deveni planoare (vîntul încă bătea destul de tare), iar pe la ora 11 ne punem în mişcare spre muntele Cacova. Urcăm printrun horn înapoi în creastă, apoi ne îndreptăm spre vîrful Piatra (1643 m); zărim şi cîteva tăuri. Traseul continuă agale străbătînd vîrfuri din ce în ce mai joase. După ce coborîm de pe muntele Cacova, ajungem la o intersecţie de trasee. Noi trebuie să urmăm triunghiul roşu spre poiana Scărişoara, dar marcajul (ca şi stîlpul cu indicatoare culcat la pămînt) este foarte derutant. Nu reuşim să ne dăm seama încotro trebuie să mergem, aşa că cerem indicaţii de la o băbuţă ce avea grijă de vaci. Trecînd prin turma de bovine, realizăm o scurtă şedinţă foto alături de patrupede. O văcuţă mai curioasă ne inspectează rucsacii şi îşi lasă pe ei cîteva bale amestecate cu iarbă.

Desluşim poteca, ocolim pîlcurile de urzici şi, la un moment dat, nimerim marcajul triunghi roşu. Pe acelaşi traseu coboară încă trei drumeţi, alături de care continuăm coborîrea. Ajungem repede în poiana Scărişoara unde zăbovim ceva mai mult. De aici, pornim înapoi spre locul în care am parcat Loganul, urmînd punctul galben, apoi crucea albastră. La bifurcaţia celor două semne, ne despărţim de colegii de traseu. Străbatem poienile Bulzului şi traversăm de cîteva ori apele pîrîului Mărului, după care regăsim autoturismul aşa cum îl lăsasem cu două zile în urmă.

Îndreptîndu-ne spre Bucureşti, masivul Buila-Vînturariţa se pierde sub bătaia roţilor. O ultimă fotografie desăvîrşeşte călătoria noastră şi ne îndeamnă, pe viitor, să revenim pe aceste meleaguri.

În cîteva cuvinte, Parcul Naţional Buila-Vînturariţa se poate mîndri cu un refugiu de toată frumuseţea (refăcut, în curmătura Builei), cu panouri informative bine puse la punct şi cu marcaje proaspăt trasate. Singurele probleme legate de marcaje apar între limita superioară a pădurii şi creastă, unde stîlpii ajutători lipsesc, iar intuiţia este principalul factor de orientare (marcajele fiind ascunse undeva în iarbă). Desigur, bogăţia naturală este mai presus de toate şi face din aceşti munţi un loc cu o frumuseţe proprie.