Munţii Ţibleş: Fiad – Refugiul Arcer – Dragomireşti – Iza - 18-20 aprilie 2009 -
Aglomeratie mare in Gara de Nord, pentru ca este Vinerea dinaintea Pastilor. Ursul Trubadur a pregatit pentru acest sfirsit de saptamina prelungit cucerirea muntilor Tibles. Va intrebati oare de ce folosesc un cuvint atit de maret cind vine vorba de niste munti cu doar 3 virfuri ale caror inaltimi trec putin peste 1830 m? Veti afla imediat incercarile pe care ni le-au presarat in cale acesti masivi vulcanici.
Dupa
aprovizionarea cu apa, urcam pieptis pe un drum de
tractor. Lolek se contrazice un pic cu Vladut, incurcam pentru scurt timp
traseul, dar rezolvarea este simpla: calea corecta este cea care urca. Iaca dam
si de zapada. Dupa prima portiune alba, ne echipam corespunzator: parazapezi,
suprapantaloni si caciuli. Iulian alege o cale alternativa pentru abordarea unui
deal si se desparte de grup, care utilizeaza tehnica „nirvana ascendenta”. Cei
cu bete de trekking inainteaza ceva mai usor prin padurea rascolita. Iesind
dintre brazi, zapada ia proportii si deschizatorii de poteca isi cedeaza
reciproc onorurile. Picioarele se-afunda, dar poteca razbate. Primul virf o-mie-opt-sutar
ne rasare in fata. Este Branul! Mai bagam o scurta repriza de somn in poiana
premergatoare ultimului urcus sustinut, ne regrupam si cu Iulian. Zapada
alterneaza cu pietroaiele vulcanice, ne ies in cale si boschetii, dar razbim.
Cucerim Branul (1837 m), la aproape 12 ceasuri
trecute de la plecarea din Fiad. Daca te uiti in jur poti vedea
Muntii Rodnei spre est si
Muntii Maramuresului spre nord-est. Urmatoarea
ora o parcurgem pe culmi. Pajistele lipsite de zapada au fost impinzite de
brinduse, iar norii albi razleti, umflati ca
niste baloane de spuma, astern un peisaj ce iti rasplateste urcusul anevoios. Pe
virful Tibles, cel mai inalt al masivului (1839,3 m), se afla
un Iisus pe-o cruce donata de un anume
Cristurean Gheorghe in anul 2000. In drum spre
ultimul mare virf, Arcerul (1834 m), Vladimir,
Vladut, Iulian si Lolek iau un avans considerabil fata de restul si, de pe pisc,
pornesc la vale pe traseul marcat cu punct albastru spre refugiul Arcer. Ii
urmam si noi, dupa ce identificam pe unde au luat-o.
Un apus grozav ne insoteste si ne grabeste la
vale pe o poteca ce strabate o muchie destul de abrupta. La intrarea in padure
sint necesare frontalele. Ghidati de urmele din zapada si de strigatele celor
din fata orbecaim printre copaci si ajungem intr-un final la refugiu, sleiti de
puteri, cu picioarele tremurind. Ceasul indica 21.30. Trecusera 15 ore si
jumatate de la inceputul traseului, ceea ce pentru mine a marcat un record
personal. Topim niste
zapada la primus, incingem o supa sau un ceai si ne instalam la etajul cabanutei.
Refugiul arata destul de bine, are aproape
toate geamurile intregi (mai putin unul care-i burdusit cu pungi de plastic).
Sforaiturile apar aproape instantaneu, iar momentul Invierii ne prinde pe toti
dormind. Ne trezim pe la 8.30, acompaniati de traditionalul cintec Hristos a
Inviat, interpretat cu voci baritone de Vladut si Vladimir. Dupa mici dezbateri,
stabilim traseul: curba de nivel la 1500 m, pina trecem creasta. Alinuta, Ozi si
Tibi, obositi dupa ziua maraton, prefera sa coboare in Grosii Tiblesului, in
directie opusa traseului stabilit. Sfinta
Blagodarie improspateaza padurea din jurul refugiului, iar dupa
o poza colectiva, grupul se scindeaza. Eu va
voi povesti balaureala ce a urmat pe curba de nivel, urmind ca Alinuta sa
completeze istorisirea cu partea lor de drum. Asadar, pornim printre conifere,
facindu-ne loc printre craci si ace. Iesind din padure, intilnim omatul gros ce
sta cu burta la soare peste grohotis. Traversam
prima vale, atenti la capcanele ascunse sub zapada. Jnepeni desi ne-apar in
cale si sintem nevoiti sa inotam prin ei pentru a putea trece. Noile tehnici
folosite: catararea folosind ca prize arbustii si boschetareala pe zapada. Dupa
un ultim pilc de jnepenis incepem coborirea inspre
virful Tomnatec (1483 m), pe care decidem sa il ocolim, folosind tehnica
„nirvana la vale”. Ne afundam adinc in zapada, uneori cu intreg cracul, dar
ajungem repejor intr-un drum de tractor unde observam cu fascinatie urme de urs.
De aici drumul e
lejer, trece pe linga o mina aflata de 3 ani
in conservare si continua pe linga riul Arcerul (a carui apa, dupa ce iese de
sub halda de steril a minei capata o culoare rosiatica). Punem corturile ceva
mai jos, pe valea Baicului, la 13 km de orasul Dragomiresti. Vladut porneste un
foc care va acompania o poveste turceasca despre Cappadocia, istorisita, in
stilu-i caracteristic, de Sultan Vladimir. A treia zi ne
stringem corturile si, dupa un amplu mic dejun, purcedem pe drumul de tara al
Dragomirestiului. Norocul ne suride dupa numai citeva sute de metri, cind un
padurar cu al sau Papuc ne motorizeaza timp de 6 km. Diana si cu mine am
calatorit in bena, peste rucsaci, de unde am
putut vedea, cu usoara tristete, cum Tiblesul ramine falnic in urma. Restul
drumului pina in Dragomiresti il batem la pas, pina ce dam de prima casa, unde
stam nitel sa ne tragem sufletul. Abia ce lasam rucsacii jos, ca o femeie
morosanca iese din batatura si ne intimpina cu oua
rosii, pasca, drob, cirnati, chiftele, tuica si
Izvorul Viu (un vin de masa imbuteliat,
despre care gazdele ne-au zis ca ar fi facut la ele in curte ?!). Degustam,
mincam si ascultam povestea domnului Ion Doroftei (barbatul familiei), de la
care aflam ca pe tatal sau il cheama Ion, pe sotie
Ioana, iar pe unicul lor fiu, plecat la munca in Franta, ... ati ghicit, tot
Ion). Barbatul de 52 de ani suferise un accident de munca in urma cu 3-4 ani,
iar un malpraxis al unui doctor din Borsa a transformat o simpla ruptura de
ligamente intr-un necaz pe viata. In Dragomiresti,
o asezare cu 3000 de locuitori transformata in anul 2004 in oras, se mai poate
vedea portul traditional maramuresean, in ciuda faptului ca majoritatea
baietilor tineri pleaca la munca peste hotare – lucru ce explica abundenta
masinilor „de fite”, majoritatea cu numar de inmatriculare strain. Diana, Lolek
si Iulian au vizitat Muzeul Tarancii si au achizitionat mici suveniruri. Urmind drumul judetean 186 cu speranta ca vom opri vreo ocazie, parcurgem pe jos toti cei 7-8 km pina la gara Iza, traversind orasul Salistea de Sus (da, inca o comuna devenita peste noapte oras). Pe drum, localnicii ne ofera oua vopsite, cozonac, bere facuta in casa si cornulete cu gem. Acceleratul ce vine de la Sighetul Marmatiei pune capat povestii maramuresene si ne aduce inapoi in Bucurestiul gri. |