Munţii Piatra Mare: Timişu de Jos – Cabana Piatra Mare – Timişu de Sus

- 27-28 ianuarie 2007 -

3001. Destinaţia: Timişu de Jos. După cîteva încercări eşuate de a invada locomotiva, ne instalăm pe banchetele mult aşteptate, undeva prin vagonul 3. Ceasul gării indică 6:16. Roţile de metal scrîşnesc, iar bătrîna olteancă de la Electroputere începe o nouă zi de muncă, răsuflînd din greu. Pînă la pensie mai este...

Întunericul de afară mă îndeamnă la somn. Călătoria pentru mine a trecut ca un vis. Cînd m-am trezit, pe fond albastru scria Valea Largă. Nu trece prea mult şi halta Timişu de Jos îşi întinde braţele, ajutîndu-ne politicos să coborîm. Urşii sînt, în ordinea numerelor de pe tricou, 19: Vladimir, Vlăduţ, Simona, Ştefan Pre2, Kinaa, Moonlight, Ştefan, Iulia, Cosmin, Alinuţa (urcată din Ploieşti), Pancu, Paul (care nu s-a trezit, dar ne-a prins din urmă cu un IC şi s-a suit în Sinaia), Cristi (coleg Vlăduţ), CrisPis, Marian Manea, Lolek, Anca, Cătălina şi Costel.

Pornim după dunga albastră pe un forestier nămolit. Aproape de ruinele lui Bunloc totul se aseamănă cu o tundră peste care a căzut o plapumă de ceaţă. Din vechiul refugiu nu au mai rămas decît nişte vestigii de beton. Mai sus, nou construită, o simplă cabană turistică, unde ocuparea unui pat echivalează cu 20 RON. Nu ne oprim, brăzdăm în sus prin ceaţă. Depăşim fără probleme o gaşcă de batrînei prietenoşi, probabil unguri. La peştera dintre stînci (Peştera de Gheaţa) unii aleg varianta căţărare + vizitare, alţii continuă drumul pe potecă prin pădure. Începe calm să ningă.

Cu răbdare rucsacii sînt purtaţi nevătămaţi spre cabană, în ciuda ultimei bucăţi în care am fost acompaniaţi de un viscol în rafale. Drumul a durat, cu tot cu escale, ~5 ore. La cabană nu eram singuri, dar cei 4-5 trecători şi-au continuat drumul tot în acea după-amiază. Cu ceai, mămăligă, vorbă şi muzică, seara s-a scurs ca nisipul dintr-o clepsidră. Cel mai proaspăt ursuleţ, Anca, a aniversat frumoasa vîrstă de - mai bine întrebaţi-o pe ea - ani. Tricoul cu însemnele trubadure a mai intrat în posesia unui membru. Nu ştiu cît a mai răsunat chitara lui Vladimir în micuţa cabană atît de frumos renovată, pentru că la puţin timp după orele 22 eu am urmat calea presărată cu puf. Am fost atît de obosit încît nici nu mi-am dat seama cînd m-a furat somnul, cu tot cu bocanci şi parazăpezi în picioare (mulţumesc pe această cale celor ce s-au îndurat şi au avut grijă ca un biet om pricăjit să nu doarmă încălţat).

Dimineaţa, viscolul de peste noapte încă mai strănuta din vreme-n vreme cîte o rafală. Cabanierul a fost foarte amabil, ne-a arătat nişte poze şi ultima sa achiziţie în domeniul aparatelor digitale, ne-a lăsat să lipim un sticker pe uşa cabanei şi ne-a recomandat traseul peste vf. Piatra Mare, nu pe cel ocolitor. Tot el ne-a informat cu privire la temperatura de afară: -15 gr. C. Nu uităm să-i achităm cîte 30 RON/om pentru cazare.

Aşadar, plecat-am noi viteji, şi cu Simona-n frunte. Cei doi V au rămas ceva mai în spate, aşa că ne-am descurcat singuri. Drumul era din ce în ce mai anevoios, zăpada trecea de genunchi, dar noi urmăream triunghiul cel albastru. Știam că la un moment dat va trebui să ne mutam pe cruce rosie. Dar nu ştiam exact cînd. Zăpada afînată făcea ca înaintarea să fie foarte anevoioasă, dar nu imposibilă. Una bucată Lolek, Moonlight, Ştefan, Pancu au început să înoate prin zăpadă. Vlăduţ, care ne ajunge din urmă, pune capăt aventurii noastre. Trebuie acum să facem cale întoarsă. Dar zapada proaspăt aşezată nu este destul de stabilă şi nu aşteaptă decît un brînci pentru a o lua din loc. O mini avalanşă se scurge printre 2 brazi şi lasă în urma-i numai gheaţă. O urmează apoi, rostogolindu-se de zor, o simbioză rucsac-chitară ce se opreşte din cădere doar datorită unui puiet de brad, aflat undeva la vale. Inevitabil, BIT-urile de cauciuc nu au aderenţă pe suprafeţe lucioase, iar subsemnatul alunecă vreo 2-3 m pe un derdeluş ce poate deveni interminabil. Din nou, copacii salvatori pun capăt unei scurte coborîri forţate. Operaţiunea recuperare rucsac poate începe... şi... reuşeşte. Aşa că ne întoarcem pînă la răspîntia ratată şi ne continuăm drumul marcat prin cruce roşie spre vf. Piatra Mare. Acolo ne aşteaptă iadul îngheţat care în loc de flăcări scuipă cioburi de gheaţă. Am îndurat aproape 1 ora vîntul cel năpraznic pe platou, după care ne regrupăm la o stînă (sau ceva în genul - aveau hazna cu hîrtie igienică!!). Sesiunea olimpică a fost deschisă! Artiştii cascadori îşi pun în valoare calităţile de acrobaţi, căzaturile sînt din ce în ce mai spectaculoase (Anca, Marian, Costi...). Soarele apucă şi el să ne arunce o privire înainte de a păşi pe asfaltul de pe DN1. Sala de aşteptare din Timişu de Sus se umple (de bucurie) cînd apărem noi şi ne vinde, la fiecare, cîte un carton vechi pe care este ştanţat 28 ianuarie 2007. Ne punem pe devorat zacusca de peşte şi dulceaţa de afine ale lui Vlăduţ.

În tren reuşim să baricadăm jumătate de vagon. Ne întîmpină Marius Carpaţi, reîntors de pe creasta Pietrei Craiului (l-au însoţit Cătălin şi Mugur). De data asta zîmbetul îi este fad, iar mîna-i dreaptă bandajată. În ciuda vremii cumplite el nu s-a lăsat bătut şi a parcurs întreaga creastă, însă degetele i-au rămas încleştate pe piolet. Acesta-i preţul pe care îl plătesc, uneori, cei viteji. Nu şi-a pierdut însă pofta de viaţă, iar odată cu revenirea printre urşi, speranţa îi revine în suflet. Cîteva cîntece cu dedicaţie, şi pentru Marius şi pentru Anca, încheie acest week-end plin de vînturi.